Printre vocile de referință ale diasporei românești de azi de peste Atlantic, este și cea a poetului Slavomir Almăjan. Parcurgându-i opera, descoperim un poet autentic, înzestrat cu har, instruit prin lectură asiduă și desăvârșit prin arta scrisului cizelat. Ca orice scriitor de cursă lungă, Slavomir Almăjan știe foarte bine ce este poezia autentică și atunci când o scrie, respectă rigorile impuse de aceasta, respectiv: emoția, idea, limbajul poetic și, desigur, imaginea poetică. Căci fără aceste caracteristici, de formă și fond, poezia adevărată nu există. Îmi place să constat și să afirm faptul că poezia sa armonizează prin excelență toate aceste ingrediente, fiind așadar o poezie cultă, elevată, accesibilă unei categorii de cititori avizați, deprinsă cu un nivel înalt de lectură, în stare să înțeleagă limbajul și ideea poemelor sale. Este o poezie frumoasă, inspirată și bine lucrată, care te cucerește imediat ce-i treci pragul și care mai degrabă se recomandă a fi citită personal, savurată în tihnă, într-un cadru privat. Parcurgând-o, poem cu poem, vrem-nu-vrem, plonjăm în apele ei adânci, misterioase, ne scufundăm și revenim la suprafață deodată cu autorul, înotăm prin valurile ei, ba chiar umblăm pe învolburarea lor, umăr la umăr cu el.

Prin poezia sa, poetul Slavomir Almăjan vine spre noi, ne întâmpină cu bucuriile și angoasele sale, confruntându-ne cu întrebările și căutările lui, traversând în tandem cu el un peisaj, uneori însorit, alteori întunecat, însoțindu-l pas cu pas peste tot. Și-atunci când omul lui lăuntric pare sufocat de tentaculele junglei urbane ori alungat de vacarmul acesteia; împărtășim alături comuniuni înălțătoare, luminoase, taborice, alternând însă și cu singurătăți lăuntrice devastatoare, făcându-ne, deopotrivă, părtași agoniei și extazului lui.

Volumul POEME TÂRZII, care urmează să apară, asamblează trei grupaje de poeme, respectiv: Ofrande, Hai-hui prin înalt și Romanțe sub cer. Problematica, temele sale majore, existențiale, obsedante, dorul și zbuciumul său, uneori ca un oftat ori suspin conștientizat și asumat, șoptit ca pentru sine, ca un nod în gât, ca un geamăt surd și prelung, îl apropie de Plângerile profetul Eremia. Alteori, ca un glas de-aramă ce strigă ca-n pustiu la urechea surdă a unei lumi apostate, idolatre, strigăt de revoltă, auzit doar de Marele EU SUNT. În acord cu neliniștile-i metafizice, poezia lui Slavomir Almăjan devine: rugăciune, spovedanie, cântec ori bocet. Iată câteva crâmpeie de dialoguri cu Domnul din Ofrande: //„Așa cum sunt pot doar rosti o rugă,/ Ori pot vărsa o lacrimă tăcut(…)/ Sunt obosit de viață și frământat de patimi(…)/ Căci de m-a ars durerea, m-am răcorit cu lacrimi”//(Din valea plângerii). //„Dar El e totul, lumea-i pleavă/ Și noi un jalnic șir de foști…”//(Îi cânt). //„Vino-mi suflete la poartă,/ Vreau de-o viață să-ți colind/,(…) /E noapte peste lume,… și e frig de neiubire”//(Colind). //„Mai dă-mi un vers, o tainică-ndemnare,/ Un gând înalt, un țel divin, un crez,/ Să nu mă trec în scurta mea umblare – / Ogor pustiu, un fruct fără de miez!(…)/ Izvor de bucurie să se renască-n plânsu-mi,/ Să fiu un rug iubirii, un purtător de cruce.”//(Rugă în ceas târziu). //„Sunt ca înfrunzirea cuielor în cruce”//(Rugă). //„M-apasă înserarea-n acest galactic drum,/(…)/ Căci fug din mine însumi, să mă-ntregesc în Tine”//(Să fug). //„Tot mă mai vrei? De ce? Îmi poți răspunde?”//(Târziu).

Adăugăm câteva crâmpeie din agonia scrisului poetului, în grupajul Hai-hui prin înalt: //„De-o fi să cânte sfânt o ciocârlie,/ De-o fi să ne surâdă din flori vreo poezie./ De-o fi să ne sărute cu susur lin izvorul,/ Noi n-avem timp; s-a dus pe ape dorul!”//(În tot mai reci). //„În patria cuvintelor, dacă există cu adevărat,/ Poetul își așterne spinarea la arat!”//(Patria cuvintelor). //„Beau nădejdea ca pe-o apă/ Cu o sete milenară,/ Cu stilou-n călimară,/ Într-o scriere de foc/(…)/Vino lume și te-adapă/ Într-o scriere de foc”//(Ca un rău vorbit de bine).

De asemenea, poetul Slavomir Almăjan scrie o poezie de dragoste, dedicată soției sale (Florica), poezie care abundă în superlative, exprimate prin complimente pline de tandrețe, precum în Cântarea Cântărilor. Iată și câțiva fiori de iubire și tandrețe din Romanțe sub cer: //„Ascultă-mi inima, iubito,/(…) Focul din adânc să-ți cânte,/ Mai cald ca zecile de sori/(…)/ Și vreau să te îmbrac, iubito,/ Cu oaza sufletului meu”//(Cântec). //„Un tu și-un eu în dansul unui val,/ Furtuni pereche, haos, armonie…”//(Furtuni pereche). //„… tu, eu și Domnul/ În ecuația iubirii.”//(În ecuația iubirii). //„Să fim noi doi, așa a fost să fie,/ Pietre vii în zid de mănăstire…”//(Să fie). //„Noi suntem, iubito-ntr-a lumii prihană,/ Descinși din înalt, deschiși ca o rană”//(Deschiși ca o rană). Și un vers final apoteotic: //„Și legați vom fi, iubito, tu și eu și veșnicia/ Cum se leagă laolaltă zidu-nalt cu temelia”//(Sonet la inima unei flori).

Ca stil, în literatura română, poetul Slavomir Almăjan se apropie de cel al poetului Lucian Blaga iar în literatura europeană, de cel al poetului Rainer Maria Rilke. Socotesc potrivit să închei cu următorul citat, care confirmă în mare măsură toate cele de mai sus: //„M-a întrebat un prieten dacă mai scriu,/ Dacă mai ar cu lacrima-mi frumoasa planetă albastră,/ Dacă mai despic în două tăcerea, dacă a râde mai știu,/ Dacă mai plâng în vreo ploaie prin umblarea-mi sihastră?/(…) /Da, mai scriu, prietene, în înzăpezitu-mi plai,/ Mai ar cu lacrima surzenia lumii funebră,/ Tăcerea o iau cum este, de râs voi râde-n rai/(…). / Mai culeg câte-un zâmbet din ape, din flori,/ Și ierbii îi scriu, cum își urcă sabia verde-n lumină,/(…). /Dar, mai ales, prietene, cum poți să nu scrii/ Când vezi rătăcirea din oameni cum umple pământul/ (…) și se deschide ca un iaz de flăcări mormântul…/ Da, prietene, nu poți să taci, nici să zici că nu-ți pasă/ Când ard cuvintele-n tine și cer să iasă…”//(Prin umblarea-mi sihastră).

                                                                         Ticu Leontescu, Chișoda, 05.06.2022

Not once, but it was almost a thought set that I learned to leave with or tortured by in my long struggle to define the today assembly or disassembly of whatever amounts to that allusive word humanity. By simply admitting that there is a struggle in that direction I am setting myself to a never ending road of searching for one, the one, answer that will finally reconcile what I see and experience to what my definition of reality establishes as a rule.  I never ventured in recording my restlessness of thought in; let’s call it, journals of a restless and discontent mind.  I shout to myself the question: “Quo Vadis?”. But that question makes no sense since I admitted that the road I set myself on is endless. How would you assign finality to something that you will never reach? For some human fellows, I am one of them, this venture, the venture of hair splitting will have a personal and deep impact upon the inner self by birthing attitudes that are supposed to fit in and harmonize with the society within our own time of existence. There is a risk that the fruit of our thought struggles will be bitter as we fall into the trap of cynicism or apathy. At the same time we face a huge opportunity that will give us the state of awe and wonder, of hope and joy. I chose the second option therefore the second kind of fruit, as you already guessed.

You see, many of our kind fantasize about a “planet with no borders”, about a “human race” with no distinction bestowed on each individual by our Creator, the heavenly Father. This somehow perceived “romantic, revolutionary thinking” is a decay process, I believe, of human thinking. It is a collapsing of whatever once made us great, made us each a universe within ourselves so uniquely conceived! This uniqueness made love between creature and Creator possible and intimate.

On a larger scale, the nations and kingdoms are unique by God’s design, unique and somehow human like through character traits and purpose. God addresses them specifically by name, God blesses them and God curses them. This planet would be an earth bound hell if it weren’t for nations and borders. Many of us trying to escape persecution of all kinds would have no place to hide, no refuge. What would WWII Europe be without  neutral Switzerland, without independent and well-protected England, without a powerful USA and so on? Maybe the whole world “without borders” would become a global Hitler-made “paradise” or a Stalinist “idyllic”, borderless, to-dream-about state? Or maybe a combination of the two?  How about little us? Well, let us think it over a little bit!  I did not catch WWII but I know a thing or two about the Lenin/Stalin/Ceausescu/Mao/Etc paradigms. I intentionally wrote “paradigms” with bold letters since we use a pre-set number of thinking patterns. We are either born in them or gradually grow in these patterns. Ceausescu had been drumming the slogan “creation of a new man” because, in his mind, it was the cornerstone of communism’s triumph.  This “new man” envisioned by this ruthless dictator was just a brick, one of the 25 million bricks of Romania conveniently “created” by Bucharest propaganda, meant to be no more than some nodding zombies, a quiet tax payer and “enthusiastic” communist elite worshiper. I was right there; I know it to be true! Trying to “create” a “new man” was in fact usurping God and empowering the agents of darkness.  Creating a “new man” meant destruction of the old man.  Every free thinker or everyone who tried to think for himself was a “counter-revolutionary power” and had to be annihilated.  The jails of communist countries were full not with criminals but with priests, pastors, well-to-do individuals, philosophers, historians, poets, novelists, musicians and pre-revolution politicians. At the same time, the West was refreshed by the incoming asylum seekers who did their best to make the world aware of the horrors of the systems where being unique was a crime, where the freedom to think was an unaffordable luxury and an unpardonable sin, where dreaming big had been forgotten.

What am I saying? Praise God for nations with borders, unique in culture and history, unique in the divine purpose of their existence.  Praise God for each of my fellow humans, for their input in shaping the unique me. No, we are not bricks, mere bricks in somebody else’s towers. Yes, we are rocks; uniquely shaped rocks placed in temples of beauty and harmony by the marvelous skill of the Great Builder, our Lord Jesus Christ.

With this “Journals of Loneliness” series I will focus on the terror of spiritual destruction of human beings and their communities that once made this world of ours an oasis of all opportunities and all possibilities.

I hope you will be with me as I so often feel like the poet of the Russian prairies, Sergei Yesenin:

“Whom shall I call on? Who will share with me/The wretched happiness of staying alive?”

If we conform to the market place or editors’ demands before we conform to who we are and meant to be, all our struggles with creative writing will be nothing more than a petty rewriting of old and stale talking points.